Lu
Biancu
Allu
’mbrunire, tisa subbra
lu limitare, la mamma spittava lu rienthru ti lu
maritu sua.
Rriatu,
sirma si la zziccava a ’mbrazze, topu a ’ncueddhru comu nna sarcina,
e la facìa utàre e utàre!
Iddhra
ritìa e ritava: “Ti preu, lassame scire!”
Ma iddhru la nnucìa inthra a ccasa.
E
ritìane e parlavane… E parlavane e ritìane… E topu nnu picca,
cucchi a la finescia perta, chiamavane cu nna uce sula: “Piccinni thrasiti! La
taula è pronta!”
E
nui, ti frati e ti suluri
nna carisciula sempre prisciata e frantiddhrusa, comu sajette già pijàvame postu subbra li segge!
Lu Nìuru
Nui
tutti vagnuni, cu la mamma noscia, facìame sempre festa inthra a ccasa.
Iddhra li cunti nuesci sintìa e
puru cantava li sunetti sua.
Topu,
quandu lu tata turnava cu li uècchi ‘ncagnati e pi lli capiddhri
zziccava la mujère sua,
nui
nzautàti e cu nnu nnutu a ’ncanna, 'mbrazzati facìame catina giru alla mamma, ti pressa cu
bbissimu ti fore la casa.
Alla
notte tutti li cunti spicciavane, e lassavane lu postu a nnu chiantu
sulu.
Topu
nnu picca, itìame, ti la
finescia mmasata, lu tata, scuscitàtu, catìre ‘mpannàtu subbra lu
liettu sua.
Lu
biancu oppuru lu nìuru?
Mintimu
a paraggiu, mamme e tata. Topu amu stare attenti cu
nno iànnamu!
Li
mustìsci
no ssì scèrrane: sunetti,
oppuru chianti, nnùccicane pi tutta la vita inthra lu core.